îmi veneram mizantropia sacră
în ropote de gând mai înspre bine
odaia-mi era plină de albine
dar nu dădeau decât o miere acră.
din tine venerarea cărnii vine
iar visul devenirii se consacră
deși de dos mă mușcă a mea soacră
și viața parcă fiere îmi devine

cu fiecare clipă ce se naște
se naște-n noi o nouă amintire
iar calul timpului din mine paște.
n-aduc în vrerea vremii o smintire
o clipă vine, alta cade-n moaște
și-n ger veghează calde cimitire