da, poate erau norii sau gâfâitul nopții strangulate,
ceva din timpul meu închis ermetic până la
o nouă desprimăvarare în palma albastră și deschisă
venind din ego-ul celuilalt cer
sau poate se mișca pământul să înghită deprimată câmpia,
prăbușită în ea asemenea unei femei intempestiv îmbătrânite,
părăsită în plină nuntă,
adjudecată voii întâmplării
sau, da, poate că erau chiar munții
ajungându-ne umbrele posace și crescându-le în piscuri
ca pe rude de sânge, ca pe frații de cruce
proiectându-ne ofurile
prin fereastre descuiate în pieptul păsării ostenite,
poposită să reînvie
într-o dimineată de vară
albă și curată
mama îi văzuse și
mi-a spus
nu am crezut-o
așa de adâncită eram în pământ și în mine
mama, desigur, îi văzuse
în mod cert erau munții
așa cum
în mod cert mama murea
numai eu nu credeam
îmbâcsită în anestezica mea voință oarbă de a fi
doar eu, doar eu...
înrăită să mai prind încă o oră
și încă una și încă una...
mă sustrăgeam realității
egoistă, puerilă, ineficientă și departe
cât de vie sunt azi?!!