întreb martorul celei de-a doua culegeri
cea fără de rod reculegerea tristă
care a văzut cum plouă din pământ
de ce culege cerul și treieră strânsul
și scutură apoi doar pleava apei

dacă în depărtările lui
știe un roib trecând imperial
peste populații răzvrătite de frunze
însoțit de un câine poate azi poate mâine
dacă în țara aceea arborii
se zbat să înfrunzească încă
și vin păsări să-i îndemne

de ce în întuneric sunt atâtea umbre
și-o singură lumină de la care vii
cu pâinea hrană pământească
pentru un lucrător al rugăciunii

i se plimbă soarele pe buze
dar omul este în luptă cu frigul mereu
palmele îi sunt capete ale nodului
care dureros se strânge
în zadar se chircesc să-l aline

nu pentru că nu ne cunoaștem mergem în direcții opuse
și ajungem în același loc pot să arăt cu degetul pe hartă
și izvoarele cum se despart și se-ntâlnesc în mare
bărbatul cu scară și bormașină doamna cu ochelari de soare
adolescentul cu fes și rucsac și bicicletă
femeia cu papuci de plastic și fustă soioasă
legată strâmb cu sfoară târșindu-și pașii pe refugiu

nu înviază sufletul pe moale
până la capăt suferințele îl mișcă
dacă stau să gândesc drumul
își vede în liniște de sine
așa cum adorm copiii- pe unde apucă
se răsucesc după plâns și adorm

***
nici a plânge nici a geme loc în suflet am găsire
stau cu vinul gol de stropi lângă gură în clondire
blănuri moi întoarce tâmpla de pe jarul cu lumină
ploaia când o prind din urmă o zdrobesc de pelerină

zboară noaptea ca o buhă mâna mea prin întuneric
va să prindă cu pleoapa somnul fluturele sferic