Chiar acum, aș dori ca respirația mea
să miște frunzele bonsailor ascunși
din mâinile amorțite ale femeilor la care mă gândesc,
cel puțin trei,
indiferent de litera cu care începe numele lor.

Să freamăte nevazuți, dincolo de inerția exterioară a
stiff little fingers – e vorba expresia în sine, nu de formația rock-
și doar ele s-o simtă.

Tocmai de asta, uneori, poezia devine poezie;
când renunță la a mai fi „poezie” cu orice preț.

Numărul seifului meu de la Gringotts?

Incuantificabil.