dangănul clopotelor semăna mai mult a scrâșnire din dinți către cer
în nemângâierea mea așteptam să irumpă pe fiecare stâlp câte un hrist răstignit
ca să mă ghideze spre drumul în goana ireversibilă
izbindu-mă de tăceri mă răsfrâng ca o fantă de lumină
strecurându-mă prin vitralii sparte spre ieșirea din existent
îmi desfac sufletul de umbre sub soarele torid
dezvelindu-mă de întunericul în care m-am visat muritor
inspir cu disperare aerul nimicului înconjurător
mirându-mă de ce dumnezeu nu răspunde la ce înseamnă viața
nu știu dacă voi avea puterea să nu mai fiu același ca înainte
ca înainte de răsuflarea aceea ce-mi eliberează gândurile amintirile
și regretele scurgându-se sfioase din vene spre palmele întinse insinuând iertarea
suspendată pe indoielile unui vechi păcătos