bătrânul profet își întinse cartoanele pe asfalt cu aceeași delicatețe
cu care întinzi colțurile cearșafului să acopere toată salteaua
apoi bătrânul bărbos se așeză peste ele ca și cum s-ar fi întins în mijlocul unei câmpii arse de soare peste o zi caniculară
cu miros de iarbă uscată și pământul moale dogorind încă puțină căldură

pe oamenii singuri nu-i întreabă nimeni care-i culoarea lor preferată
sau dacă vor o țigară și
pe oamenii singuri nu are cine să-i trezească dintr-un coșmar
oamenii singuri își duc coșmarurile până la capăt

bătrânul profet scoase o sticlă de votcă și își umezi buzele cu ea
apoi întinse mâna până la cer și stinse lumina