Încearcă peste tot să risipească
raze în oasele luminii,
ochii rotesc unghiurile pe toate fețele geometriei.

Poartă-n rădăcini oglinzile cerului,
scoate din umbrele morții îngerii norocului,
lauda învierii ca o taină sublimă
fuge din oameni teama și înflorește speranța.

Partea ascunsă a cunoașterii nu rămâne așa...

Fiecare poartă sămânța ce răsare din cuvânt
și iese-n afară sarea pământului.

Nu se întoarce din drum, merge până la capăt,
deschide ferestrele nopții să zâmbească stelele,
își umple inima cu strugurii sufletului.

Nu se știe învinsă, caută piedici pentru depășit,
învată să zidească cuvintele în poeme înalte.

La sânul ei dorm crinii înfloriți
cu clopotele lovite de tăceri.

Chiar dacă fac popasuri pe drumul înserării
copacii mă însoțesc urmărind norii,
păsările sunt rare și tot mai mute,
toată suflarea așteptă crepusculul.