Când sunetele se-ndoaie de tristețe
melancolice toamne se topesc în verbe
pline de rod necules.

Ele vor fi răzbunate de vânturi,
în dimineți reci și brumate.

Porțile sufletului meu îs deschise
cu fructe în palmele gândului,
depărtarea se rupe de orizont
și încearcă pe drumuri să plece.

Pe când vorbele mele se-mpacă
în urechea cu auz tot mai subțire
se risipec cuvintele-n cântec.
Prin căutare mă duc dincolo de înțelesuri
inima ta să-ți desprind.

O să-ți cuprind trupul în brațe,
sâmburele fructelor să nască
seminția noastră fără opreliști.