unde eram când ziua tot scădea?
și cine a închis ferestrele?!
de ce lumea mi se descoperă doar pe jumătate?

un fel de tristețe galbenă se așază între brățară și puls,
acolo unde, cândva, tu ascultai cum se dezvelește pielea
să intre lumina pe săturate

îmi povesteai...

mă strecuram tiptil,
găseam mereu câte o scorbură prin apropiere
nu știam că în ea aluneci la nesfârșit, că nu e nimic care să te țină

tu...
tu te îmbolnăveai

azi
povestea nu se mai deschide

îmi spui
„toate amintirile astea cu care îți bați capul
sunt simple detalii tehnice,
întâmplări ale arbitrarei combinații de taste”

dragostea noastră atinsă de morb
nici măcar ea nu se mai vede...
doar două drumuri pe care tehnicienii le-au proiectat să funcționeze paralel
cu asperități rezolvate sau nu din mers

acolo unde eu pusesem palma ca pe o rană
o vopsea cloroformică obturează vecinătățile,
desăvârșind geometria solitudinii și a vidului,
jocul ingineresc de lumini și umbre...

„nu, nu-ți bate capul, e doar
un desen naiv în care
nimic nu zvâcnește, nu arde, nu doare, nu ne țipă,
doar atârnă pe un perete”