e vremea întoarcerilor
de nicăieri sau de niciunde
e timpul acela prețios pierdut între
un răsărit sfielnic și un zâmbet de bătrân melancolic
atunci când gările devin mai lungi
și trenurile tot mai scurte
orizontul se apropie sub zborul ultimelor
păsări

e vremea răsăririi
întruchipării cuvântului
în flori și umbririle lor pe cerul din ființa noastră
când pielea devenită rădăcină și soare
se cațără pe o mângâiere pe o zbatere de nor
într-un piept de ploaie desuetă

și luminează


să ne ghemuim unul în altul
pentru întâia și ultima dată
va fi o amânare și un pic mai mult
o răzvrătire fără speranță dar plină de voluptatea ei
împotriva timpului
această inimă inexistentă care ne împinge
prin venele primei
și unicei secunde