Cute ale tristeții când răsare soarele peste lume
iar roșul se face roșu din cântecul singuratic al privighetorii
și albastrul albastru se face
iar lumina umple valea cu florile paradisului
pe lujerele lor verzi și trecătoare
să nu te lași dus de valul durerii
îmbracă-ți zâmbetul pe dinăuntru
ca un contur de lumină
o aureolă de înger
într-o zi înșiși ochii mei vor hrăni această dulceață de peste fire
această splendidă iluzie căreia-i spunem realitate
vie prin ea însăși
să nu te lași târât de tristețe
șterge-ți gura cu palma
dimineața când
Dumnezeu îneacă totul într-o lumină mierie
când degetele tale subțiri devin arămii deasupra cuvintelor
să asculți cu urechile ciulite clipocitul micilor
valuri ale râului lângă pontonul copilăriei
să alungi vise obosite
vaierul sevei grăbind din frunză-n frunză
până la ultimul arbore până la ultima stea
pe colțul căreia El stă neputincios ca un fachir singuratic
până la granița înverșunată a iubirii
pe viață și pe moarte
ce bine că pot să strig
în aceste cuvinte însăilate le-a valma
cărora le-am putea spune pe nume (e adevărat tot ce-am rostit numai în treacăt
plânsul tainic ghemuit pe pernă)
și pe care nu le aude
nimeni