Despre nemurire nu se mai spune nimic
doar rareori se simte singurătatea clipelor fugare
în visul intim de fericire din surâsul femeii,
inima bate a sărbătoare locuită de bucurie
în ornicul dimineții din centrul luminii.
Piatra își caută drumul călătoriei libere
fără teama de pe fața oglinzii curioase
de a vedea spulberată speranța.
Nesfârșitul urcă pe muchiile ideii,
îmbrățișează cuvântul cu brațele trupului poetic
de care îndepărtează frica nesiguranței.
În timp ce copiii desenează orașul în gânduri,
el se pretinde în jocul viitorului
scos din amintiri cu o față de fotografie veselă
prin contemplarea adâncului din memorie.
Pe buzele iubitei amprenta rămâne caldă
ca o mână pusă pe urmele durerii
în conversație cu sugestia din suflet.
Lumea se mișcă ca o pradă în așteptare
a transformării în fructul ideal,
prea puțin desprinsă de imaginea cerului
devorată de gândurile încolțite pe pământ.
Se manifestă tot mai pregnant spaimele
coapte în laboratoarele angoasei
unde se frământă lacrima fierbinte
din stresul singurătății.