Știu cât de vinovată ești
și te iert,
totul este un raport care s-a prescris în uitare,
sunt la fel de vinovat ca toți ceilalți
care se acoperă cu intenții bune,
de fapt stau sub streașina norocului
de a fugi de singurătata ninsorii în somn
eliberat de ispita vorbelor scăpate pe jos
în odaia în care oglinda te vede desculță
ca o iederă prinsă de gardul trupului meu,
de nu se mai distinge silueta
decât cravata de sărbătoare a poeziei.

Timpul un cal sălbatic
trece peste zidurile memoriei din castel
unde limbajul biologic reglează ceasurile
lacome să înghită posibilul întrupării
așezând întâmplarea pe un eșafod de maci
în fața unei multimi hămesite de moarte
la care și bucuria este relativă.

Pe fruntea încrețită de visul dreptății
niciodată liniștea nu poate să doarmă,
resentimentele se adaugă fără mănuși
și aruncă deznădejdea în cuvinte amare
care fac jocul nefericirii,
lacrimile se înzăpezesc pe tâmple,
absența intră în amintiri ca-n verbele ruginite,
ceața le culege vederea.