la ceasu-ncetinirii de vreme-n noapte pură
se tot rostesc nimicuri, iubiților șoptire
dau popi în grai pe nasuri a timpului rotire
și câte nerostite ne zac uitate-n gură...
ți-e laptele, femeie, ca apa cea din rodii
la el, cu desfătare, azi vorbele-mi înspic
de mă încearcă liniști sub a tăcerii zodii
și din cetăți iubirii nu a rămas nimic...
un felcer căpătâiu-mi îl tot ridică-n slăvi
doar poate a mea pungă spre el se va deschide
și aurul spre dânsul să-l duc pe-argintici tăvi
sub nopți de beznă rece, de carnea mea avide.
sub încetări de lună orbecăiai enormă
în umbra ce-a atins-o din infinit o Formă