sunt sătul de ratările mele
îmi țin capul în mâini de parcă aș ține un bulgăr de sare
mi-e indiferent dacă în felul acesta vă voi părea
într-un fel sau altul ridicol
nu îmi mai pasă
chestia e că mă simt de parcă aș fi un măr putrezit
"văd" în lăuntrul meu viermi cum mușcă din mine cu poftă
ca niște hiene flămânde
sângele parcă nu mai e sânge
carnea îmi pare că miroase a hoit
carcasa mă mai salvează pentru că iată
poartă pe din afară aparențele

îmi țin capul în mâini dar nu plâng
stau așa de câteva ore bune cu speranța că în felul acesta o să mă vindec
numai că nu întotdeauna dorințele se împlinesc

DE ASTA NU TE MAI VINDECI

sunt voci care mă bântuie
totul pleacă de aici din această cutie pe care o țin în mâini
acest cub nemernic care mă macină tulburându-mă din toate punctele
de vedere ca un soi de vertij încontinuu

dacă aș sfărâma această cutie nu aș face nimic
deci îmi trebuiesc niște scule probabil niște chei de diferite mărimi
ca ale unui ceasornicar iscusit

desfac cu grijă fiecare șurub
acum văd înăuntrul ei ca într-un poem
rotițe de toate mărimile se învârt într-o ordine metafizică suspendate într-un cer
numai că cerul acesta sunt eu un ceas probabil stricat care
din când în când mai are puterea să ticăie