simt că sunt bătrână, Profesore
atât de bătrână încât vrajba vârstelor
închipuirii mele
aruncă de la una la alta pietrele
pe care mutul le tot șlefuiește pentru orb
și pentru surd
apoi surdul le colorează
pentru ca el și orbul să le simtă vibrațiile

începe un dans din acela
cu scenă anume construită
pe care tălpile sunt îndrumate subtil
în dansul rătăcirilor

cum să fac, Profesore,
să-mi readuc la liniște vârstele
pentru că
sunt ca două copile năzdrăvane
pe care nimeni nu le poate potoli
în afară de Domnul

da. mi-ai răspuns
sau mi-am răspuns singură la întrebare

acum poți pleca și lasă și tu tălpile
să curgă încet
pe scena aceea care ți le poate face
să danseze fără ca tu să simți
efortul de a le mișca

și culorile, Profesore, culorile...

dacă nu le simți și începi să plângi
așterne-ți palma stângă deschisă
pe inima mea

definește apoi
prietenia fără cuvinte
printr-un zâmbet pe care
îți vei da seama cum îl poți
desena exprima dărui

Anne Marie Bejliu, 6 octombrie 2016