azi scriu cu cerneală verde
frunzele toamnei cad în lăuntruri
și arborii tineri îmbătrânesc
puțin bizară puțin înfricoșătoare puțin devreme această poveste

în pelerine albastre îngeri tăcuți își încurcă pașii ca-n funii
scheletul străpunge carnea:
procesiune

mame adună odrasle la piept
se fac a nu ști mai mult decât ghicesc ochii și imaginația de copil
pentru o vreme
toți copacii pot fi dezgoliți
toate cuiburile transformate-n capcane fără să
curgă prea mult sânge

între timp

vom asculta Jarre
devastarea pădurii în fața plutonului de execuție
tulburarea apei în dureri electrocutante

ne vom obișnui cu plecarea
vom desena
țipătul junglei în dimineața în care puiul nu s-a mai ridicat
mai apoi
convoiul privirilor rătăcite în nepăsarea cerului poate doar
în neputința unui Dumnezeu doborât de boala propriei creații

ca pe corpuri delicte ne vom ascunde tristețile la spate
mecanic ne vom continua drumul ca un scris verde
vom mima firescul până când descoperiți vom fi
încercuiți de roșu

atunci
naivi
pe pat de spital
vom aștepta
plecarea Acasă