Pe drum, întunericul ne așază-n șir indian,
eu sunt ultimul ce respiră sufletul pietrelor
și lasă-n urmă umbrită secera lunii.

Pe laturi lumini îndepărtate mușcă din noapte
copacii se prind în mers odată cu noi,
tăcuți într-o somnolență de păsări.

Ca într-un teritoriu uitat de ape
descopăr prima sete care arde-n piept,
merg cu pasul egal aproape dormind
fără să gândesc la ceva.

Îmi ordonez în memorie întâmplările trecute
le pun pe rafturi prestabilite
în care încap cu împrejurări cu tot.

Orașul trebuie că se apropie fără orizont
e obosit și el de așteptări
cu dimineți de ceață lăptoasă,
am o speranță
ca orice soldat în marș.

Cu toții așteptăm s-ajungem la odihnă
mirajul unui somn
curge fluviu prin trup.