o cochilie de melc
la marginea drumurilor care duc acolo unde
se pierde tristețea
oamenii din viața mea se plimbă în octave
de la viață spre moarte
ca în telegondole colorate arbitrar

pe unul vine și pleacă iubirea
nepăsătoare în ținuta ei roșie de in
privind peste așezări fierbinți
ca și cum le-ar ști pe toate

pe cel de-alături Dumnezeu
consecvent observator
pentru care nu există învinși

poezia abia atinge pământul
se lasă descoperită așa
cum deslușești un tablou de dali
și nu-ți vine să crezi

marea neagră în cerul verii
ne plimbă gândurile în fluxuri și refluxuri
chopinian

pe ultimul viața șchiopătând
fără să se gândească unde ajunge
fumează tușește și
se sufocă cu propriul aer
mai cade se mai ridică
așa e ea firav-biruitoare
se îndepărtează încet de noi

la capăt întâlnești pe
cineva a făcut drumurile înainte de tine
cel puțin
nu te mai simți singur