te caut cu răcnet de vorbă nerostită
din pletele tale de gând te aștept în furtună
mi-a carnea lacrimă de veghe
peste fumegânda vătămare a văzduhului
nud e ochiul
și piatra pleoapei se-ncumetă-n nemișcare
la capăt de sprânceană.

&

o pace defunctă mi s-a proptit în gâtlejul așteptării
din cealaltă dimensiune
mă cerți cu zâmbet de chemare,
mi-e ciudă de-mi crapă toate pietrele lăuntrului.

&

venind,
lumină se sparge cu muget îndestulător de stâncile crenelate
ale suficienței de a fi numai doi;
purces către tine,
propriu-mi blestem de a fi cu dinții îl sfârtec
clădind din bucățelele opace
sunet de robie, călușul veșniciei... nelumină carnală...
pe când tu ești doar un abur moale,
ridicându-te înțelepciune tăcută din mine
iar eu firicelul galeș de apă
ce l-am năcut condensându-te.

&

sărutul tău îmi lenevi pe buze,
cenușa mi se-mpietri în purpuriu;
eu stam o vreme
deși gândul nu-mi era altunde și
dorul mă mușca naiv
de marginile celei bătându-mi în piept.

&

nu regret dăruindu-ți retina
să-ți fie așezământul de răgaz al trupului;
și ieri fusese nicidecum altfel
și mâine ne-om regăsi asemenea
dar azi... te-ntreb azi e-aievea
sau poate doar o amintire, ori
- știu eu?! -
premoniție?...