scutură toată iarna asta în mine cu filosofiile ei cu tot
cu aglomerații alunecușuri tramvaie troiene și sănii
lasă-mă acoperită până la gât până la uitare până la mine și
nu nu suna la 112
sunt atât de vie...

și mai dă-l încolo de timp cu hachițele lui cu tot
ia cheia verde
închide-l preț de-o netrecere în
vitrina din sufragerie dă-i
din colțul savarinei pline de zăpadă
o temă despre „generozitate”...
vei vedea ce băiat bun o să fie...
(deși e un biet androgin)

și noi ... și noi...

o să fim
ca în Copilărie când
nu exista moarte
era
doar pata de sânge în mijlocul bătăturii imense
(ca atunci la Ignat...
veneau colindătorii...)
cel mai probabil
invazia acuarelei dintr-un peisaj naiv
poate doar un buluc de oameni
puțin cam mulți cam închiși la culoare
un sobor ca-n cărțile cu sfinți
gustul intens de înghețată
miros de pâine miros de tămâie
toate mamele toți tații atât de aproape...
și cum mai ningea cum ningea...