Seară de seară,
Ciobanii dau dare de seamă.
În loc să se ceară,
Spre vârfuri să urce, să scape de teamă,
Stângaci se întorc la hotare.
N-au ceasuri pe mână și-i noapte
Când visuri se-ntorc să măsoare,
Iar muntele, gol de cuvinte, în șoapte
Îi cheamă duios la mulsoare.
Dar veacuri ce scurmă milenii răscoapte
Dau dor de tăcere, de umbre, de rouă.
Afară copacii stau demni în răcoare,
Cărări tremurânde se frâng pe din două,
Dar nu mai sunt pași să calce de-a rândul.
Cu toții au gândul pierdut,
Căci rostul de viață pierzându-l,
Par chipuri cioplite în forme de lut
Din vremuri apuse desprinse.
În toate ei poartă al lumii durut,
Neliniști spre inimi împinse.