Mă piteam, cu sinele încărunțit, într-o iubire de sine
Pasărea venea în cioc cu buze întru un viitor de frunze,
umblam prin cetate ca ochiul printr-o gaură de cheie,
cu visele-nsetate de Vis... Adâncă era în ochii tăi
o flăcăruie, de îți zideam în piept de stâncă statuie...
Multicolore gânduri îmbrățișau ore...

Vopseam cioara până oboseam,
mă parfumam cu zăpadă și ieșeam în stradă,
cineva este mereu acolo de hulit, glăsuit de vreo crimă...
Pasărea este albă, îți spuneam de te îmbrăcai în negru,
cineva este mereu acolo de jelit, preotul scandează versete
la căpătâiul celui adormit... De mine mi-e sete,
printre atâtea identificări îți pierzi identitatea...

Conform hărții mă aflu undeva unde
împărățește Eva și Coasta mi-o ascunde, de fierb
ceai de mătrăgună, trăitor în corole de minciună...

Iar buza ta o iau cu împrumut, oglinda mi-e icoană de temut,
îți scriu răvașe de iubire-n piele cu slovă suferindă,
în atele, o sete suie-n ochii tăi vampirici, de a vedea
deasupra de-a mea cruce... Sunt dumnezei de lut,
empirici prin meleag... Adorm sub steag și Timpul
la absurd mi se reduce... Pasărea cioplea-n cioc
încă un dumnezeu:
EU!!!