Nu există mărăcini pentru tot răul din lume,
să-l înțepe, să pocnească asemenea mugurilor când vestesc înflorirea,
pentru că în tot binele tău, pe care-l strigi, cu franchețe, stelelor,
se furișează, ca un hoț, răul celor de mâine.
Da, mai există un mâine, agasat de-un trecut problematic,
un mâine care va răsări din cenușa durerilor.
Tu n-ai de unde să-l știi, îl tot visezi numai lapte și miere,
și așa fericire îți vine, încât prinzi un nor călător de picioare,
să plouă, până se umple pământul de tine,
și-apoi să răsari, fir plăpând, în bobul de grâu.
Deschizi ochii, mărăcinișul e tot mai dens...
Nimic nu pocnește, nici măcar vreun balon înălțat de-un copil,
nici măcar vreo stare de rău după beția puterii.
Trăim vremuri epice, deși cântecul deloc n-a murit,
dar ce greu, în această cacofonie universală,
să aduci inimile pe aceeași lungime de undă,
când ignoranța tinde să șteargă orice urmă de cer!
Nicio putere lumească nu te poate strivi,
dacă n-ai uitat că există o putere mai mare,
văzută sau nevăzută, ceas de ceas, zi de zi.