Tu, poetul, taci!

Metafore alambicate, “bucati” de suflet
O picatura de roua alunecand, un frumos cuplet…
Un meleu de epitete, personificand persoane
Creand personaje simple sau cu fasoane

Carari de iarna, diamantine simplitati
In spatele carora se ascund de multe ori nulitati
O lacrima aluneca idilic
Iar ei vorbesc parca intr-un cod criptic

Niste poeti, “artisti ai cuvintelor” cred ei
Insa sunt doar niste epigonii, au parca aceleasi idei
Nu stiu si nu vor putea sti niciodata
Incearca in zadar sa “infloreasca” susurul de apa

Nu au cum sa inteleaga spiritul despre care vorbesc
Supranaturalul nu apartine de omenesc…
Ei incearca sa transceada naturalul care este in noi toti
Atunci observam clar cat sunt de netoti…

Da, despre voi vorbesc, oamenilor tristi
Pe teritoriul filosofic sunteti doar turisti
Copiati si apoi “stelute” frumoase cereti
Mai bine spuneti “Nu stiu” si apoi taceti!