omul amar își încleie clipa
în surparea diamantică a statuii
omul amar este rece ca un chip de monedă, aducătoare
aminte
a toate vânzările
omul amar flagelează râsetul,
doar un sărut scăpat printre buze în gura muierii
omul amar
se leapădă de propria pruncie,
când sângele năvălește prin tine albastru,
rege peste jucăriile sorții
omul amar nu-și amintește clipa
primului popas lichid al ființei,
în unicul scop de a stinge
combustii de sânge

omul amar e finalul perpetuu al unui roman tragic

Doamne, numără-mi vina, știu, uneori
repetiția nu este învățătură maternă,
citește-mi iarba dintre dinți
cea lăsată de Tine spre supunere a glandelor oculare
toate nimicurile vor fi verzi și
omul amar,
poate,
se va bucura