Se spală albastrul cu ploaia...

Se spală albastrul cu ploaia timidă, șoptită,
Când zorii chemați se ivesc a o iarbă prin oase,
Cresc mușchii pufoși ca să știm unde-i nordul la case,
Ca-n est să-nchinăm rugăciuni născătoare de pită.

Florii se ițesc și sămânța își cere țărâna
Când viață se pierde în horă rotundă cu moarte,
Rotund este totul și versu-ngropat într-o carte,
Rotundă ți-e viața, rotundă-i lumina și mâna

Nu știi că-nceputul își are în moarte sorginte
Și crezi că sfârșitul e-un punct rostuit pe vecie
Dar ploaia te mustră când moare scurgându-se-n glie
Turnându-ți speranța de noi începuturi, în minte.

Și zorii te prind înverzind într-o crudă tăcere,
În gemete viața și-anunță-nceputul prin goarnă,
Gătit îți e timpul și gura-ți miroase a coarnă
Și moartea te soarbe știind că va fi o-nviere.