Printre flori albe în luminos apus
Purtată de-o primăvăratică adiere
Parcă plutea cămașa fină a lui Isus
Alunecând pe cale ca o mângâiere.

Prea fragede piroane, ale ierbii fire,
Întins de verde crud ce umple glia
Își înălțau avide vârfuri spre iubire,
Sărut pe tălpile așteptatului Mesia.

Și acel izvor care plângea în ropot
Cu picuri cristalini pe lespezi goale
Voia precum un cal cu aprig tropot
Să-și ducă curăția spre divine poale.

Iar un poet studiind laleaua sângerie
Strivită într-o visare pe un feeric plai
Ar fi încercat să facă cumintea poezie
Care să-i țină liber un loc micuț în rai.