Prea rotundă peste deal
Luna își face din nori voal
Și întreaga ei splendoare
De regină visătoare
Cerne galbenul feeric
Prin fiori de întuneric…
Uitat de-ale muzei șoapte
Un poet singur în noapte
Prins de chinul nedormirii
Ascultă freamătul firii
Pentru un dram de relaxare
Și deodată i se năzare
Că pe cer un car de stele
Tras de nărăvașe iele
Mânat de magnetic vânt
Se îndreaptă spre Pământ;
Iar în scurtă vreme carul
Scăpărând ca și amnarul
Se oprește, ce minune!
Lângă poet pe pășune.
Și sub fin, romantic voal
Un chip tânăr, trist și pal
Are zâmbetul discret
Pentru acel uimit poet.
Care vede cum coboară
Pe-a caleștii mică scară,
Ființă zveltă și bălană
Într-o rochie diafană
Și ochi verzi hipnotici ard
Către înmărmuritul bard
Ce aude glasul blând
Cunoscut de mult în gând:
Strălucind atâtea veri
În nenumărate seri
Din amurg la răsărit,
De pe deal până-n zenit
Am trimis sol de văpaie
Și în mica ta odaie
Ca furând cu dibăcie
Din șirag scris pe hârtie
Să mă desfăt în rotire
Cu rimata-ți amăgire.
De Demiurg iute prinsă
Cu teluric dor încinsă
Risipind a Sa lumină
Pentru vreo strofă divină,
Stricând feeria nopții
Încălcând rânduiala sorții,
Am primit ordin musai
Să cobor pe al tău plai
Unde sub o astrală strajă
Îți răpesc cumplita vrajă
Care face Universul
Să se miște cum vrea versul;
Deci de amor ți-oi da un leac
Într-o oră cât un veac.