dacă te-aș uita fără urmă
într-un moment arbitar,
ar fi ca și cum m-aș ridica
încet dintr-o poiană înflorită

m-aș ridica la firul ierbii
și de acolo și mai sus
lăsându-mi ochii de la un cer simplu
la o mie de lucruri care mai de care,
deja trăind printre ele

înconjurat de o frumusețe fără capăt
și de suferințe pe măsură,
știind exact cum am ajuns acolo
și habar n-având cum de au sens toate

ca într-un loc sacru și comun,
în care mărturisirea e totuna cu a fi laolaltă
și în care iertarea poate fi de sine

dacă va fi să nu-ți mai știu
într-o zi oarecare hotărârea și teama,
atingerea și singurătatea,
nu-mi pot imagina decât o lume
în care m-aș prinde iar din urmă

o lume în care aș ajunge
să am liniște pentru o vreme,
lăsând-o să se desfășoare,
așa cum te-am lăsat și m-am lăsat

dacă m-aș trezi într-o clipă
la fel ca oricare alta
și nu ai fi în ea și nici în amintire,
sunt sigur că aș putea fi fericit
și recunoștința m-ar putea străbate la fel