1.

s-au deschis salcâmii,
lumânări spre cerul care te aspiră,
ciocăne tu, să vedem dacă sunt eu pe cealaltă parte,
un ghem pe care ai strâns, iată, atâta amărăciune, atâta dragoste,
ciocăne tu, să vedem ce fel de drum se înfiripă, cât de frumos,
cum se rostogolește de la o zi la alta,
dincolo, dincolo, unde nu poți privi,
nu ți s-a dat această favoare,
cât este teamă și câtă lehamite,
cât este întuneric și câtă remușcare,
moartea e o iubită care nu a mai venit,
inventează tu scorburi în trupul lor atât de gingaș,
cel care tușește primul și expectorează cu sânge
e semn că nu va mai înflori
și la anul

2.

să strigăm:
cel care pleacă nu are dreptul la amintire,
nu are dreptul să fie absolvit de remușcări,
cel care pleacă încă nu știe că există orizont spre oriunde privești,
chiar și în întunecime,
acolo unde te simți atât de stingher,
te prăbușești și ție puțin îți pasă,
asta faci, deschizi ochii și o nouă zi ți se arată,
la dracu cu toate acestea, îți zici,
vor crește continuu albe flori de lotus,
asta vezi, câmpuri întregi peste care au năvălit plante cu rădăcini submersibile,
se deschid în soarele care a uitat să apună,
e forma ta de capitulare,
pământul făgăduinței nu e niciodată suficient
și nimeni nu a trăit și după ce l-a atins
cât să ne lase un semn
că-l vom străbate cândva