risipim lumină ochilor ce ne privesc
vierme dintr-un măr
ne iese lumea prin iris
îl luăm în palme
îl îmbăiăm în roua inimii
dar el se cuibărește din nou în mâlul iluziei

ne strigăm în piață cuvintele romantismului
ca niște bolnavi
tânjind compasiune străină
a cui este această mână
alintându-ne creștetul
pe care am vrea-o a noastră pentru totdeauna

milostivim cititorilor averea noastră inutilă
orele insomniilor
și deșertăciunea imaginației
o coajă de pâine o cană cu apă
nu am dăruit
nici unul dintre noi vreunei guri rătăcite

ne lustruim orgoliile în scriere de morminte
arcul de triumf e un pod
între maluri de aer
pe sub el defilează calicii
avizi de tinichele
cei mai mulți schilozi de trup și de suflet

ipocrizie în degetele pictorilor de icoane
cu ochii buhăiți
de băutură și desfrâu
zidarii lăbărțând
în spatele altarului o târfă
la ceas de întuneric și ceruri de pustiu

o molie ni-i viața un fluture de seară
și numai suferința
ne curăță sub lampă
zadarnic a zbura
fără să ardem noaptea
ne-ar rătăci îndată în frig și umezeală

e-n toți și e în toate – comedia aceasta
adeseori cu masca
pe față mi-am jucat
atât de bine rolul
de-mi pare c-am uitat
care e scena sala și care sunt actorii

sinceritate individuală: de ce scriu?
sper
ca renumele meu
să fie mai viu decât a fost numele