Există cel puțin un om în viața fiecăruia
alături de care raiul e un prunc întors în pântece
există cel puțin un suflet care scoate phoenicși
din propriul cuib de vise
acesta nu este un poem de dragoste
e dragostea însăși locuind într-un pumn de femeie
mai mic decât inima păsărilor, mai neînsemnat decât pasul furnicii
totuși azi cerul și-a dezlegat mâinile și cântă
vocea devine mai adâncă, aproape șoptită în țipetele lumii
cum te aud în bătaia pământului și toaca se sfințește a nesomn
am uitat să pun lumina în glastră și acum se joacă cu chipul bizantin al memoriei
când puneai pensula în vin și cerbii sălbatici ai copilăriei
veneau mereu să se adape din cuvinte
așa m-ai cunoscut
hoinărind prin griuri cu soarele la piept
iubesc rătăcirea îngerilor în palmele tale
când deschizi pumnul pruncului și degetele lui te strâng a lapte și viață
anii poartă miros de tămâie și poalele timpului se curbează a rugăciune
a raze văratice peste ploile cochiliei mele.