Era ca-n viață,
o zi-două fierbinte,
o zi-două cu ploaie
și-ntr-o dimineață
am ieșit în verdeață
și inima asta, floare,
s-a zbătut în cărare
Ca un ochi, a prevestire,
de parcă aveam să fiu mire,
apoi ca la joc,
să răsară busuioc,
a luat-o la trap,
s-a dat peste cap
și apoi s-a oprit,
ca un asfințit
și-a privit la cer.

Era după o mare ploaie,
pomii înalți, în convoaie,
spânzurați de-atâta senin,
își coborau picioarele până în pelin
și-și clătinau capetele verzi,
să vezi și să nu crezi,
și vorbeau între ei
stejari și tei,
cu glas de porumbei
și unul mai gros și mai scorburos
a privit în jos și-a șoptit mieros:
"tu, soră-surată, nu mai sta-ncruntată,
așa nu se poate,
treci de-acum și bate,
c-ai primit în dar un om cu un har!
Pornește-l, să scrie,
proză, poezie!"
Ea, ascultătoare,
s-a pus pe picioare și-a-nceput să bată
încă o dată
pentru-n anotimp, pentru-n an
pentru un timp...