să fie oare ceva scrântit în creierul meu
de-ți calc mormântu-n picioare
plivind și prășind trandafirii tăi de pe piept
cu tine în gând râzătoare spunându-mi
nu te sfii Ioane că doar mi-ai stat o viață călare
tu n-ai știut dar uneori da
acum chiar nimic nu mă doare...

o parte a rațiunii îmi spune că e un sacrilegiu
derulând-mi imagini cu trupul tău descompus
și-n partea cealaltă vie frumoasă tu râzi
la întrebarea-mi făcută cu ochiul
cu ochiul făcând îmi răspunzi că da
și numai noi știm despre ce este vorba...

îți pregătesc mormântul să fie frumos
ochilor ce vor veni la pomenirea de-un an
un an de adevăr și minciună
tu în pământ ei zicând că ești plecată la cer...
înghit lacrima nelăsând-o să curgă
încă puteai să mai fii pe pământ
viața ta de ce-a trebuit să se frângă?...

e-aproape gata doar pălămida asta țepoasă
lipit crescută lângă trandafir s-o mai smulg
o clipă gândesc s-o las să trăiască
poate e ultimul gând al tău despre viața lumească...

o apă sunt sub soarele crud
mai zăbovesc cât să-ți spun
că părelnic este că ești în mormânt
adevărul e că unde sunt ești cu mine
amintire plină de viață...

ca tine voi lăsa într-o zi și eu un nume pe-o cruce
ai noștri-s în lume plecați și calea e lungă
oare cât de mult pălămida va crește pe noi
fără ca cineva s-o mai smulgă?...