cine a scuturat corcodușii
de mi-am umplut gleznele cu dulceață
și m-a durut tandru
ca-ntr-o moarte pictată
ca-ntr-o amintire...
cine mi-a dezgolit pumnii cu nalbă
și mi-a albit întunericul din miezuri de ziuă când
pașii refuzau orice potecă
cine mi-a pus hortensii în caniculă
o grădină la fiece gând
și-am împietrit în fața înaltelor clopotelor
odată cu norii decolorați
odată cu spaimele albele
cine a udat trotuarul
să-mi intre apele-n tălpi
în uitare să-mi intre
să-mi amintesc să-mi amintesc...
și cum de am pășit fără opreliști fără de teamă
că voi plânge că prea mică mă voi face
că fără de Mama nu voi găsi drumul

[Acasă nu mai aflasem corcodușii
nici măcar nalbă
semințele de hortensie le furase o pasăre
una cu însemne de înger și dimineață]

Copilăria mea împrăștiată dincolo de bătătura Bunicii:
m-am
aplecat
să
o
culeg
habar nu aveai tu…