singurătatea îmi aduce la cunoștință
că într-o zi oarecare nu va mai trece
prin pieptul meu nicio amintire
despre atâtea neîntâmplate

țipenia de om îmi tace iar
că până la urmă și amintirile atingerilor
vor fi de nerecunoscut,
că va veni o vreme când nu va mai avea cine
să tresalte și ce să se întoarcă

pământul îngăduit îmi va uita orice pas
și se va risipi fiecare trăire,
de la un punct încolo,
lumea nu mă va mai trece
până nu va mai fi

sunt fericit că dragostea nu e a mea
și mă întristez că mă simt prea rar al ei,
încă mă străbați cu râsul copiilor ridicați în soare
și cu deschiderea florilor care nu au altă cale