Nu mă lăsa-n urmă să-ți rup coastele durerii,
să întorc pe dos trândavele temeri,
împarte otrava să nu fie periculoasă
și uită-ți amarul din timpul trecut
în rădăcini sub pietrele drumului.

Cuvintele îmbracă sunetele-n auz
cu clinchete din clopoței de crin,
aroma polenului strâns pe aripi de fluturi
risipă-i prin aer și buzele moi pun dorințe,
în toate fructele pe care le muști
nu vei mai fi vulnerabilă la nimic.

Cât despre lumina mea, nu mai există,
respir prin sânge de nimeni știut
și atingerea-i de frunză ruginită,
prevestește o toamnă fără colțuri,
cu împliniri și treceri prin destin.