tata nu a știut să râdă
micile grimase
făcute cu ușurință îi arcuiau
sprâncenele într-un zâmbet
întârziat
cuvintele îl locuiau cu răbdare
uitînd
de lacrimile ce-i colorau
ochii cu amurg
deseori întârzia să ridice
privirea spre cer
norii îi poposeau pe obraji
atrăgând obsesia timpului
în pauzele dintre tăceri
ridica mâinile către pădure
să-și caute drumul în lumină
la capătul zilei ochii îi acopereau
fața cu toamna îndelung așteptată
cu buzunarele de la ranița
de soldat al vieții pline