fu o bucurie în genul
celor care te traversează
de te vezi de-a binelea,
din specia nu rămâne din tine
decât lumea

oarecum o surpriză,
anticipată vag de atâta amar de vreme
și dusă la purtător
în nenumărate feluri

exact la locul ei, cu totul de față,
mi-arătă deodată cine ești,
te știui cu adevărat de demult
pentru întâia oară

floarea asta mi se arătă
într-un fel prea rar bănuit,
prin care iar mă îndreptai
nespus de frumos către tine

cu pași nerăsuflați și cu ochi înduioșați,
mă încetiniși printre copacii
care își vedeau de-ale lor
și printre lighioanele ascunse,
în singurătate tânjind după hrană

razele de soare care tot cădeau,
frunzele plutite în atâtea direcții,
crengile rupte în mii de locuri
și toate urmele neșterse ale sălbăticiei
fură pur și simplu sens întâmplător

fără așteptare și fără țintă dădui
nas în nas cu tine pe lângă potecă,
de nicăieri ne întâlnirăm
ca și când n-am fi fost deja chiar acolo

te pierdusem cu asemenea succes
încât era deja o rutină
când apăruși să-mi arăți
cum se renunță iar la tine

și pământul îmi cunoscu iar genunchii,
care îl anunțară că mă întorc
fără șovăire la mine, la tine, la el
și trăii așa de frumos pentru o clipă prelungită,
în mireasma ta de nămol și iarbă răvășită