Jarul viselor cărunte
arde-n piuă zborul frânt
ridul alb tivit pe frunte
creionează trist frământ.

În tăcerea-ți curg cuvinte
sub zâmbetul încleștat
geamătul unui părinte
lacăt greu cu lacrimi spart.

Bob din zori vrei a culege
să retezi furtuni ce-au fost
crezul fiarelor a șterge
înțelegi că n-are rost...

Doar veghezi pe sub pleiade
umbra pasului cărunt
te apleci și țeși arcade
ca o salcie în vânt.

Și tot sufli-ntr-un tăciune
din iubire plămădit
mai rostești o rugăciune
coborând spre asfințit.



25-03-2017