mi-amintești de copiii din sat
când strângeam pietre pentru muzeul dintre stâlpi
coboram în grote imaginare
apoi viteji ne avântam dincolo de verzuiul apei
aș fi vrut să-ți găsesc eu piatra mângâietoare
lipsisem atunci
dacă m-ai fi descoperit mai devreme, nu mai greșeam
aș fi lăsat strada cu păsări să înghită din aroma liniștii
furtunile ar fi fost mici dezastre
prezente doar pe ecranul televizorului
în camera ta e pustiu
un pustiu care nu lasă becul să se mai aprindă
îmi vei spune că l-ai reparat la plecare
n-am timp să mai cred
decât ceea ce văd cu ochii mei că se-ntâmplă
aștept să vină din nou viscolul
să mă-mbrac
și-ntr-un colț de ceainărie
să-ți pot citi un poem din prima mea carte
doar așa mă întregesc