Undeva pe-un colț de lume,
Dunărea veșnic albastră
și-a clădit drumeag în spume
revărsându-se-n aval.

Tremurându-și frunza rară
până soarele adoarme,
își trag seva seculară
plopii sădiți de străbuni.

Și-a găsit cândva un suflet
sub marama nopții calde
în trup zămislit din scâncet
loc să-și caute de mas.

De-atunci hoinăre prin lume
șlefuind tăiș de săbii
printre doruri și cutume
purtându-și umbra de lut .

Și tot calcă roua ierbii
acul viespei nu-l mai doare
spre lacul ce-adapă cerbii
pași aiurea numărând.

Până când, cândva, va trece
ultima sa adiere
trei slove și-o piatră rece
de un suflet amintind.

04-05-2014