Noaptea bea întuneric din apele somnului,
le știa limpezi și odihnite
puse să alunece peste pietrele șoptitoare din vise.

Strângea femei străine în inima fermecată
apoi le privea cu coada ochiului cum surâd,
dar cu teamă să nu fie subjugată
de trăiri frivole.

Luna secera printre stele câmpii elizee
și noi eram fericiți să privim
cum nimic nu se măsoară
dar se leagă cu cheag divin.

Tu erai tânără, foșnitoare ca o trestie-n cer,
eu timid și neîndemânatic,
crescut mai izolat
într-un ținut de dincolo de luceferi.

Iubirea te împinge întotdeauna înainte
fiindcă și pietrele au inimi,
trebuie să știi să asculți.

Tu le-ai ascultat cu răbdare
și niciodată nu te-au mâhnit.