e-atât de-ntuneric încât
dumnezeul din mine se simte prizonier
într-un batiscaf fără lumini rătăcind
în adânc de gropi mariene
îl strig
nu-mi răspunde
tace și plânge
ca un prunc sughițând

n-ai voie să plângi
aruncă tot lestul și vei pluti în sus printre ape
ajuns pe val ieși
fii pretutindeni
lumină cum ești
manifestă-ți omniprezența
baltă între țărmuri de lut
biet om ce de sine se teme cum sunt
să simt vreau
că-mi luminezi existența...

el lumină eu gând
ne privim și râdem ca doi ștrengari
îi fac cu ochiul el îmi răspunde
plecăm
știm noi unde
ne-așteaptă doi ochi
să le ștergem din pupile tristețea...

nu-i așa că ceața zilei se subțiază
și pe chipul celor din jur e mai multă lumină
raza de soare timidă de toamnă pe buze eu sunt
râzi pârguită femeie și treci
cu limba peste ele ca după-un sărut
închide ochii și dă din mîini
vezi mai poți zbura
hai cu mine-n văzduh fii ciocârlie
și cântă-mi cum numai tu știi
poezii...