Noroc că mai sunt izvoare-n fântână.
Când clipa din noi e o goană de câini
Și gândul nespus devine rugină,
E semn că trecutul se spală pe mâini,
Lăsând muritor cel viu să devină.

Dar toate se-nvață-n cuvinte...

Când aripi ne cresc și vârsta le simte,
Apusul se-mbracă-n culori de cleștar.
Aș vrea, pentru voi, o lume cuminte,
Să pierdeți a nopții ispită, măcar,
Când culmi amăgite-s de cețuri,
Când toamna-nceput e doar de înghețuri
Și vânturi ciopor coboară la vale.
Voi toți vă mirați că-n nașteri sunt grețuri,
Că răul ne stă profetic în cale,

Că moartea ne-o luăm din cuvinte...

O, nu. Mai bine luați seama la semne:
Când codrul e mic, sărac e în lemne.
Și voi, când puțin vă stă dinainte,
Iar ochiul mereu va vrea să-l însemne,
E primul reper că viața vă minte,
Că, sigur, nu toate din lume sunt demne
Când răul vă stă și-n suflet, și-n minte.

Dar toate se trec prin cuvinte...