în miez de vis, spărgând a lui găoace,
veneai, frumoasă, stându-mi în dormire
mă îmbrăcam în straie de uimire
și te chemam în somnul meu încoace.

ești cea ce toarnă flăcări sub chimire
de om ce zboară-n noaptea ta și-o tace
să lumineze sfânt fior de pace
și bând tăcerea cu împătimire.

iar închizând a ochilor petale
tot împrejurul cade-n greaua beznă
și mă ridic și-ți duc sărut pe gleznă
să mergi pe căi eternității tale.

că porți în talpă un văzduh probabil
rămân, nu sunt sortit pe drum mirabil...