Ești frumoasă, îmi spui,
eu îți repet că nu mai sunt,
că astăzi port în plete brumă
și pe alocuri
ninge cu regrete.

Ești diafană, îmi șoptești
în poala nopții surâzând,
eu te ascult și îți repet
că nu mai sunt
cea de odinioară.

Din pasul zvelt a mai rămas
o urma albă, grațioasă,
doar ochii râd și plâng asemeni
acelor frunze
prinse-n anotimpuri.

Ești portativ cu licăr de smarald
pe un tărâm călit printre vârtejuri
în palmele firave ai tivit
insolit mozaic,
arcadă peste timp.

Mi-ai fost furtună și sublimă pace
ți-am fost și rază și frământ
am împletit cu-mpreunate brațe
cuibul de lebădă valsând
pe brațele sorții.

Mătasea pernei va culege
azi un surâs, mâine suspin,
noi doi suntem demult un trup
martor simțirilor ce vin
și celor care-au fost.

Ne tot încearcă un refren
tu ești pescarul de tăceri
eu sunt sirena din cristal
semănând clipe iluzorii
și un poem
în umbra serilor târzii.

27-09-17