ce poate fi mai înduioșător
mi-am zis
văzând acuma câteva minute
o babă crăcănată ruptă de cifoză
și un moșneag șchiop de-un picior
și cu-alte semne de artroză
întârziați spre cuib
sub clar de lună
mergând încet... încetișor
tăcut ținându-se de mână

deasupra lor
gândeam
e-aceeași lună plină
sub care-au răs
s-au sărutat
și s-au iubit cândva
nepăsătoare-acuma și senină
ca și pe soare
timp
n-o doare undeva
și varsă peste ei lumină

mă-ntreb
e că cei doi se țin de mână
sau că-n tăcerea lor se-ascunde altceva
mult mai subtil care îmi scapă
și poate eu sunt și nu ei de milă

mi s-a părut că îi cunosc
că suntem noi de mai târziu
și nu știu ce i-am întrebat
dar am fugit fără răspuns
realizând că tu ești moartă
că eu nu pot decât să-ți fiu sicriu...

în noaptea asta blândă și nebună
nu pot
cum ți-am mai spus
decât să-ți fiu sicriu
că ai murit de-un an trei luni și încă-o lună
și-aș vrea să fii aici da-i prea târziu...

la ce ni-i viața asta bună
mă-ntreb că tu
de mine nu mai știi
de tine-aș vrea să știu
acolo dacă e întradevăr lumină
sau pur și simplu zaci în cel sicriu
că viața omului e și ca cea de râmă
că dumnezeu e-acum un tip zurliu
mâncat de veșnicie și rutină...

că sunt nimic
sau nu
atât aș vrea să știu...