În tot ce se naște,
în tot ce urcă la cer
și coboară,
noi suntem durerea,
liniștea morții și bucuria învierii,
înălțare de gând,
apă de suflet
pe care o beau și aștept,
să cresc în ochii mei
cât țara moștenită.

Din urmele noastre tot cresc
martiri și sfinți ce ies de sub ele
și privesc cum n-avem cuvânt,
unde nimeni nu ne vede
și ne ucid în convingeri,
ne modifică ca pe semințe.

Pe copiii noștri îi vor neștiutori,
învăluiți în cețuri de mici,
rupți din filonul din care provin
loviti de vulgaritatea obscură.

Piramide și coloane mai străbat neamul,
mă rog s-ajungă acolo
unde nemurirea se hrănește cu ele.